Nu stiu de ce, dar mergeam la tine. Acasa. Stateai intr-un bloc inalt, initial ma gindisem sa merg cu liftul, dar apoi… am luat-o pe scari.
Tot asa: la inceput scarile erau scari. Dar mai apoi, scara blocului s-a strins, a devenit tot mai ingusta, ca un turn; pe pereti erau carti, in rafturi, iar scara a disparut. Au ramas niste trepte de sirma, precum cele de pe turnuri, si numai cine ma cunoaste bine stie ce inseamna scarile aleapentru mine. Ma prindeam de fiecare bara si, cu groaza in suflet, urcam. O treapta, si apoi inca una… La fiecare incercam sa testez mai intii, daca nu cumva se va desprinde din perete. Si trageam cu ochiul la cartile din jurul meu. Pina la urma am decis ca trebuie sa iau si eu niste carti; acum nu le mai stiu numele, dar am luat 6-7 carti jumulite rau, din care era smuls mai bine de 3/4. Erau doar copertile si cite un fascicol de maxim 30 de pagini. Apoi, ca din senin, a aparut bibliotecara, care voia sa noteze ce am luat. Dar eu ma grabeam spre tine – si n-am avut rabdare. Voiam sa i le las, sa le inregistreze, pentru ca aveam sentimentul pierderii ireparabile, daca mai astept mult. Am cautat sa pun piciorul pe priciul de beton pe care se afla masa bibliotecarei…
Apoi mi-a sunat telefonul.
Leave a Comment
No comments yet.
Comments RSS TrackBack Identifier URI
